România, partea a I-a : Lacrimi

Lacrimi în ochii lui.
– Vreau să merg acasă!, îmi spune el. Pentru un moment, am crezut că băiatul va începe să plângă, dar s-a liniștit. Nu plânge, doar mă privește cu ochii lui atenți și se uită la mine plin de speranță.
– Din nefericire, nu poți să mergi acasă… și n-am putere să te trimit undeva la o familie. Aș vrea, dar… nu am putere și câteodată… oameni sunt…
– Răi?, mă întrebă băiatul.
– Răi.

A fost doar un exemplu din ce am văzut în România. Vorbim despre un băiat, orfan, care trăiește într-un orfelinat (un loc atât de deprimant peste tot, și cu atât mai mult în România). Am găsit băiatul s-așezând pe patul lui în dormitor, unde mai dorm 5 alți copii. Cred că în total se locuiesc cam 10 băieți în orfelinat (și 10 fete, dar m-am ocupat de băieți mai frecvent). Majoritatea nu și-au cunoscut familia, dar în acest caz, băiatul are un avantaj – a trăit într-o familie și știe cum să se poarte. Este foarte receptiv și ascultător, chiar curios – are un interes real pentru lume, și îi place și matematica și sport. Nu este chiar un orfan – este un orfan care știe ce înseamnă o familie, și știe ce durere provoacă abandonarea de către părinții.

Cred că trebuie să vă explic că nu  m-am așteptat să muncesc deloc la orfelinat. În primul rând, am luat decizia să fac voluntariat în România pentru a câștiga experiență ca profesor de engleză la școală (și am făcut-o, dar mai vorbim despre asta mai târziu). Când am ajuns la România, m-am bucurat pentru că locuiesc la munte, ca atunci când eram mic și stăteam cu părinții în Canada, acum vreo 20 de ani. În Olanda din păcate nu sunt munți. Iubesc peisajul montan, și la Brașov sunt munți. Dar când firma mi-a zis că școala era închisă – vacanță de Paște – mi-au oferit șansa să merg la un orfelinat să mă ocup de copii. Am acceptat fără probleme – când este vorba de copii nu pot să refuz niciodată.

Satul nu are prea multe resurse. Se află pe câmp, înconjurat de dealuri și cu un singur drum asfaltat. Am văzut și cai și oi pe drum – chiar ciobani. De multe ori a plouat – am ajuns la orfelinat parcă eram o pisică care a încercat să înoată în ocean. Deși era aprilie, mai a nins de doua ori – n-am putut să mă obișnuiesc cu asta. Chiar pentru un olandez care a trăit în Canada, asta este puțin ciudat. Casele sunt sărăcăcioase și neîngrijite  și nu cred că m-aș fi aflat acolo dacă nu m-aș fi dorit să fac voluntariat în România. Din când în când, poți să vezi niște lucruri care sunt de pe vremea comuniștilor – chiar în cartiere aflate mai departe de centrul orașului.

Dar cred că m-am îndrăgostit. Nu prea de o fată, sau de multe fete, ci de țara. Știm că România nu este ca Olanda – nu se asemenea deloc cu Țările de Jos.  M-am îndrăgostit de mâncarea, de mici, cu covrigi, chiar m-am adaptat la trafic (un coșmar). Și în sfârșit mi-am dat seamă că micuțul băiat de șase ani, care a stat în față mea și m-a privit cu ochii curioși în fiecare zi când am ajuns și sunat la ușă, mi-a sărit în brațe, și m-a întrebat ”am fost cuminte?” cam de 2000 de ori, nu are nevoie de lux și de mașini scumpe. Are nevoie doar de dragostea nelimitată a mamei și al tatălui lui.

Pentru un moment, am văzut în ochii copiilor o rază de speranță. Deși a durat o clipă, acea privire a însemnat mult, și clipa va rămâne în inima mea.

Annonser

Om joannavanschaik

Science communication graduate. Music, poetry, literature, travel, science and language collide in this blog.
Det här inlägget postades i română och har märkts med etiketterna , , , , . Bokmärk permalänken.

Kommentera

Fyll i dina uppgifter nedan eller klicka på en ikon för att logga in:

WordPress.com Logo

Du kommenterar med ditt WordPress.com-konto. Logga ut / Ändra )

Twitter-bild

Du kommenterar med ditt Twitter-konto. Logga ut / Ändra )

Facebook-foto

Du kommenterar med ditt Facebook-konto. Logga ut / Ändra )

Google+ photo

Du kommenterar med ditt Google+-konto. Logga ut / Ändra )

Ansluter till %s